Biserica “Sfinţii Chiril şi Metodiu”

Este o unitate alcătuită din cultul Evangheliei (Liturghia Cuvîntului)  şi cultul    Euharistiei (Liturghia Darurilor), amîndouă avîndu-şi originea în cultul divin al Sinagogii.

In timpul Utreniei, preotul primeste de la credinciosi darul de paine (prescura) si pregateste pâinea şi vinul în cadrul unui ritual numit proscomidie. Sfîrşindu-se Utrenia şi credincioşii fiind adunaţi, preotul începe Liturghia binecuvîntînd “Impărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh”, descoperindu-ne astfel scopul adunării noastre: să devenim cetăţeni ai acestei Impărăţii, să ne bucurăm de comuniunea cu Sfînta Treime. In miezul primei părţi a Liturghiei se află proclamarea Cuvîntului lui Dumnezeu printr-un fragment dintr-o epistolă şi unul dintr-o Evanghelie. In fiecare zi există astfel de fragmente rînduite astfel încît lectura întregului Nou Testament să se realizeze de-a lungul unui an. Această proclamare este precedată de o procesiune către altar a slujitorilor cu Evanghelia –Intrarea mică – şi este urmată de explicarea celor citite, predica. Liturghia Cuvîntului mai este încadrată de rugăciuni de cerere colective (şi particulare, în mod excepţional) numite ectenii, şi de cântări dogmatice: cele 3 antifoane, tropare şi “Sfinte Dumnezeule”. Intrucît prima parte a Liturghiei are o valoare educativă şi mistagogică (de introducere în tainele divine) de neînlocuit, la ea erau invitaţi să participe şi cei nebotezaţi care se pregăteau să îmbrăţişeze creştinismul,catehumenii sau “cei chemaţi”. La sfîrşitul Liturghiei Cuvîntului, ei erau concediaţi printr-un apel special: “cei chemaţi ieşiţi” care marchează pînă azi “cusătura” dintre Liturghia Cuvîntului şi Liturghia Euharistiei, accesibilă doar membrilor deplini ai Bisericii: “cîţi suntem credincioşi, …să ne rugăm” .      Această distincţie de bază intre cei chemaţi şi cei credincioşi, între lume şi Biserică a dispărut treptat din conştiinţa creştinilor începînd cu secolul al V-lea. Pe de-o parte, într-o societate majoritar creştină, singurii candidaţi la botez au rămas pruncii, pe de altă parte înşişi membrii Bisericii au demisionat de la răspunderea lor , devenind clienţi ai unei instituţii pe cale de clericalizare. Fenomenul tragic poate fi rezumat astfel: viaţa comunitară întemeiată pe credinţă şi pe comuniunea cu Trupul lui Hristos a dispărut şi, în vremurile mai noi, însăşi coagularea socială tradiţională în jurul instituţiei bisericeşti a slăbit considerabil, dirijînd preocupările religioase în sfera privată a vieţii, în aceea fundătură psihologică pe care nimeni n-o mai poate controla.

Liturghia euharistică începe, aşadar, de la premisa cunoaşterii şi a conformării cu Evanghelia. Cuvîntul lui Dumnezeu care tocmai a fost rostit şi tîlcuit urmează să se întrupeze în poporul Său, dînd astfel celor credincioşi deplina unire cu Cel dorit. Iar această unire va avea loc nu prin extaz, nu prin evadare sau însingurare, ci prin aşezarea noastră la masa Cinei celei de Taină.

La acestă masă noi venim aducînd pâine şi vin, simboluri ale existenţei noastre pămînteşti. În adunarea Bisericii, prin credinţa noastră şi prin venirea Duhului, pâinea şi vinul vor deveni hrană cerească, transformîndu-ne pe noi în membre ale Trupului lui Hristos. Iată etapele acestei tranformări în Liturghia euharistică :

1) aducerea personală a darurilor : în timpul Utreniei, credincioşii aduc pe rînd darurile lor (pâine, vin, lumînări de ceară, ulei pentru candele, bani şi pomelnicul cu cei pentru care se roagă), fiecare după puterea şi inima sa. Preotul pregăteşte pe masa din stînga altarului pâinea şi vinul în sfinţitele vase în cadrul ritualului numit proscomidie (oferire). O mică bucată de pâine în formă de cub va fi consacrată pentru Sfînta Împărtăşanie, restul va fi tăiată în cubuleţe mai mici ca anafură, gustare binecuvîntată pentru cei ce nu se împărtăşesc. Acestă distincţie a apărut mai târziu, căci în primele veacuri cei ce nu se împărtăşeau nu puteau aduce daruri şi nici nu puteau să rămînă la Liturghia euharistică. Dar întrucît din păcate împărtăşaniile la Liturghie au devenit o excepţie, Biserica a oferit celor slabi acestă anafură, ca nimeni din cei ce vin la Cina Domnului să nu plece fără să guste măcar din fărîmiturile acesteia, căci a veni la o petrecere şi a nu gusta nimic înseamnă echivalează cu o jignire a gazdei.

2) Aducerea colectivă a darurilor: pînă acum credincioşii au adus daruri bisericii. Acum Biserica aduce cinstitele daruri lui Dumnezeu, printr-o procesiune numită Vohodul sau Intrarea Mare de la masa proscomidiei către masa Altarului. Această Intrare are loc după cântarea Heruvicului şi este punctată de pomenirea (amintirea) solemnă a membrilor Bisericii pe categorii: episcopul locului (figură centrală a Bisericii), clerul bisericesc, cîrmuitorii şi ocrotitorii ţării (nu neapărat membrii ai Bisericii sau creştini), ctitorii şi binefăcătorii bisericii şi, după cum rezumă ultima pomenire, toţi dreptslăvitorii creştini, căci în Impărăţia lui Dumnezeu toate diferenţele tind către unitate. La aceste pomeniri credincioşii răspund AMIN, participînd astfel la rugăciune şi, mai mult, identificîndu-se cu darurile aşezate pe Sfînta Masă. Cu alte cuvinte, nu aducem Domnului doar pâine şi vin, ci prin intermediul acestor daruri ne aducem “pe noi înşine şi unii pe alţii” lui Hristos, Cel care “a luat pâinea” din mâinile noastre.

3) Sărutarea păcii: Biserica îşi aduce viaţa Tatălui prin Fiul în aşteptarea Duhului. De aceea ea ne îndeamnă să ne mărturisim la fiecare Liturghie credinţa în care ne-am botezat şi să pecetluim această mărturisire (Crezul) precum şi aducerea noastră prin iubire. Nu o iubire teoretică către Cel nevăzut, ci o iubire practică către aproapele nostru. În acest moment, la îndemnul preotului: “să ne iubim unii pe alţii”, fiecare este dator să se întoarcă către vecinul său, fie el cunoscut sau necunoscut, prieten sau persoană antipatică, şi să-i intindă mâna. Nu este un exerciţiu de socializare, nici un prilej de efuziuni sentimentale, ci un gest simplu prin care ne punem în slujba iubirii dumnezeieşti. Iubirea nu se reduce la o strîngere de mâini sau la o sărutare, dar in funcţie de sinceritatea şi implicarea noastră în viaţa comunitară, aceste gesturi pot fi scînteia care să aprindă focul pe care Hristos ar vrea sa-l vadă aprins în lume(  ). Sau, după cuvintele părintelui Steinhart, suntem îndemnaţi să dăruim nu ceea ce avem (apropierea noastră firească şi uneori pătimaşă faţă de unele persoane), ci ceea ce nu avem: o iubire curată şi ziditoare. Acest sărut al păcii a dispărut de multe secole din bisericile noastre, retrăgîndu-se doar dincolo de catapeteasmă, şi acolo doar între clerici. El trebuie însă să se întoarcă printre noi toţi, căci Hristos nu a venit în mijlocul a 2 sau 3 clerici, ci in mijlocul nostru. Degeaba aducem credinţa şi darul nostru lui Dumnezeu, dacă nu-L putem recunoaşte şi saluta în semenul nostru din biserică.

4) Marea rugăciune euharistică (anafora) începe cu înălţarea Bisericii către Domnul: “sus să avem inimile” şi are drept conţinut mulţumirea –“El a mulţumit”-adusă Treimii pentru lucrarea de zidire, de mîntuire şi de sfinţire a lumii. Suntem aici deja în miezul Liturghiei, reluînd mulţumirea adusă de Hristos după ce a luat pâinea şi potirul la Cina cea de Taină. Această mulţumire îşi are originea, la rîndul ei, într-o veche binecuvîntare evreiască (berakoth) pe care capul familiei o rostea la cina festivă din ajunul sabatului. Mai întîi el mulţumea pentru creaţie, apoi pentru eliberarea poporului din Egipt iar apoi se ruga pentru venirea lui Mesia şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. Euharistia creştină preia acest model în lumina Sfintei Treimi. În prima parte a rugăciunii mulţumim Tatălui pentru toată creaţia, văzută şi nevăzută, adusă de la nefiinţă la fiinţă şi ne alăturăm cetelor îngereşti şi cântării lor neîncetate: “Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot”. Ne amintim (anamneza) apoi de acel Nou Legămînt încheiat de Fiul lui Dumnezeu şi apostolii Săi la Cina cea de Taină; de asemenea, pomenim patimile, moartea, învierea, înălţarea şi a doua Sa venire, prin care am fost eliberaţi din păcat. În a treia parte (epicleza) Îl rugăm pe Tatăl să trimită pe Duhul Său cel Sfînt peste adunarea credincioşilor şi peste jertfa acestei adunări: pâinea şi vinul. Sfinţirea lor nu este momentul culminant al Liturghiei, căci rugăciunea arată îndată scopul acestei sfinţiri: “ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Sfîntul Duh, plinirea Împărăţiei cerurilor şi îndrăznirea către Tine”(anafora Sf. Ioan Gură de Aur); iar în anafora Sfîntului Vasile cel Mare auzim: “iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfînt Duh”. In a patra parte şi ultima a rugăciunii, mulţumim pentru întreaga Biserică biruitoare, al cărei chip este Maica Domnului – invocată prin imnul axion –şi ne rugăm pentru întreaga Biserică luptătoare, atît pentru cei plecaţi care aşteaptă Judecata Domnului, cît şi pentru creştinii contemporani nouă de pretutindeni: clerici şi laici, monahi şi cei din familii, călători şi bolnavi, binefăcători şi prizonieri. În sfîrşit, după îndemnul apostolului Pavel, ne rugăm pentru cei ce guvernează şi pentru întreaga lume care poartă chipul Ziditorului Său, pentru întoarcerea celor rătăciţi în comuniunea Bisericii. Prin aceste ultime cereri, ni se reaminteşte faptul că suntem răspunzători nu doar de fraţii noştri din Biserică, ci de întreaga lume şi de devenirea ei. “Creştinii sunt în lume ceea ce sufletul este în trup”, spune Epistola către Diognet. Adeseori, Biserica uită de această răspundere pe care o are pentru “viaţa lumii”, aşa cum creştinul uită de răspunderea faţă de trupul său. Aşa se naşte o religie spiritualistă, care confundă Biserica cu o apartenenţă etnică şi/sau culturală ( a se vedea arborarea tricolorului pe biserici sau cazul “limbilor sacre”) şi care dispreţuieşte realitatea trupească a omului, ratînd astfel şansa transfigurării ei ( a se vedea concepţia despre “necurăţia” femeii şi ignorarea subiectelor privind viaţa sexuală: feciorie, căsătorie, contracepţie). Ca o reacţie normală la acest tip de religie -care a dominat, coercitiv, multe perioade ale istoriei- s-a născut mentalitatea modernă antitradiţională, care, de la umanismul italian la mişcarea pop-rock, a arătat falsitatea acestor atitudini maniheice sau puritane, lepădînd împreună cu ele şi întregul tezaur de înţelepciune şi credinţă al Bisericii.

5) Împărtăşirea –„El a frânt şi a dat ucenicilor Săi”. Mergînd dincolo de rugăciunea de mulţumire, încredinţăm viaţa noastră în mâinile lui Dumnezeu şi-L recunoaştem drept Tată al nostru, apoi auzim cuvintele preotului: „Să luăm aminte, Sfintele (Daruri se cuvin) Sfinţilor”. Şi răspundem: „Unul Sfînt, unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.” Interpretarea acestor cuvinte enigmatice este esenţială întrucît determină modul participării noastre la Sfînta Liturghie. În zilele noastre întîlnim două atitudini:

A)     în creştinismul occidental s-a reactivat, după o multiseculară înstrăinare de Sfînta Masă, practica desei împărtăşiri. Creştinii au lăsat în urmă frica, care a dominat pe drept cuvînt religia lor şi au început să conştientizeze demnitatea şi sfinţenia pe care Hristos ni le-a împărtăşit. La rîndul lor Bisericile, confruntate cu o criză fără precedent a credinţei, şi eliberate de constrîngerile unei religii a maselor, au deschis larg calea către altar puţinilor credincioşi practicanţi. De multe ori însă, această deschidere implică abuzuri, anume pierderea oricărui control asupra celor care vin la împărtăşit. Pe de-o parte, slujitorii Bisericii evită să respingă public anumite persoane nedemne de această Taină. Pe de altă parte, mulţi creştini invocă doar iubirea lui Dumnezeu pentru noi, şi rămîn străini de jertfa pe care o implică Liturghia. Într-o lume globalizată, puţini mai leagă împărtăşania de apartenenţa la o comunitate şi de implicarea în viaţa ei.

B)      în creştinismul răsăritean, Bisericile se bucură încă de popularitate, dar credincioşii oscilează între frică şi indiferenţă faţă de Sfintele Taine. Ei preferă o practică religiosă alternativă: închinarea la locuri sfinte, icoane miraculoase şi moaşte, acatistele şi dezlegările şi alte slujbe mai mult sau mai puţin canonice. Ei se pregătesc pentru împărtăşanie doar în anumite răstimpuri precise: posturile mari şi încercările grele ale vieţii: pierderea cuiva drag, suferinţă şi mai ales moarte. În rest, ei asistă la liturghii dar fără a avea conştiinţa că sunt invitaţii lui Hristos. Se invocă cel mai adesea nevrednicia personală şi sunt ignorate, atît de clerici cît şi de laici, rugăciunile euharistice care ne pregătesc pe toţi împreună pentru primirea Trupului şi a Sângelui Domnului. Ca o consecinţă a acestei rare împărtăşiri, sentimentul de a fi membru al unei comunităţi bisericeşti este şi mai anemic decît în Occident.

După cum vedem, prima atitudine se sprijină pe cuvintele „Sfintele Sfinţilor”: întrucît Dumnezeu este Tatăl nostru, se cuvine ca noi să ne apropiem de masa Fiului Său şi să fim sfinţi. Se uită însă că sfinţenia nu este doar rodul euharistiei, ci şi al ascezei. A doua atitudine se întemeiază pe cuvintele „Unul Sfînt, Iisus Hristos” şi admite ca doar unii să fie părtaşi permanenţi ai acestei sfinţenii: preoţii, ca unii ce sunt mai iniţiaţi şi mai echipaţi spre a lucra cu „focul dumnezeirii”, copii, ca unii lipsiţi de păcate, bătrânii şi suferinzii, ca unii ce sunt limitaţi în capacitatea lor de a păcătui şi au mare nevoie de mîngîiere; celorlalţi li se impune o asceză adeseori exagerată (oprirea de la împărtăşanie pe zeci de ani, postirea în zi de sâmbătă, îngenuncherea în zi de duminică ş.a.) pentru a se „învrednici” din când în când de Sfintele Taine.

Însă dacă dorim să avem viaţă în noi, trebuie să depăşim limitările acestor două viziuni; liturghia nu se reduce la împărtăşanie, iar împărtăşania nu se defineşte printr-o frecvenţă mai deasă sau mai rară. Răspunsul autentic îl aflăm în Noul Testament şi în experienţa victorioasă a Bisericii primare. Să alăturăm două cuvinte ale marelui Pavel:

„un trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”(I Cor10,17) şi

„să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănînce din pâine”  (I Cor11,28)

şi vom regăsi acelaşi paradox din cuvintele „Sfintele Sfinţilor”, transpuse într-o dimensiune comunitară mai clară. Suntem datori să împlinim Trupul lui Hristos – Biserica prin participarea noastră dar fiecare să se îndrepte în faţa Domnului şi a fraţilor săi pentru a lua parte cu vrednicie la masa Domnului. Invitaţia pe care Hristos ne-o adresează nu se cuvine să răsune în gol (aşa cum atît de des se întîmplă în parohiile şi în mînăstirile noastre) dar nici nu ne vom apropia oricum, ci cu exigenţa unei continue înnoiri a minţii şi a vieţii noastre. Aşa trăiau şi creştinii primelor veacuri: timp de şapte zile în taină cu Hristos, iar în a opta zi (duminica) împreună în jurul lui Hristos. Şi cei care cădeau nu puteau trăi fără izvorul viu al Împărtăşaniei, ci se pocăiau fierbinte pentru a fi reprimiţi în comuniunea sfîntă.

Aşadar împărtăşania este punctul culminant al Liturghiei, dar ea nu poate fi atinsă fără urcarea celorlalte trepte:

-         asceza: postul de miercuri şi vineri, ajunarea şi privegherea;

-         milostenia: simplificarea vieţii materiale în favoarea celor lipsiţi din comunitate sau din vecinătatea noastră;

-         citirea şi cunoaşterea Scripturii şi a învăţăturii de credinţă;

-         împăcarea cu semenii şi străduinţa de a-i iubi;

-         mulţumirea şi încredinţarea către Domnul în toate împrejurările vieţii;

-         viaţa cu rînduială într-o comunitate în care să creştem împreună, luptînd împotriva diviziunilor omeneşti şi a rutinei, fie ea şi religioasă.

-     pocăinţa pentru păcatele şi căderile noastre, şi, în cadrul parohial, Taina Spovedaniei şi îndrumarea periodică din partea părintelui duhovnic.

Sfînta Comuniune (sinonim pentru Împărtăşanie) presupune existenţa unei comunităţi – alcătuită din cei care au primit, în conformitate cu Tradiţia ortodoxă, cuvîntul Evangheliei şi s-au adunat „în numele lui Hristos” – şi transformă treptat această comunitate dintr-una umană, religioasă, în Trupul lui Hristos, realitate divino-umană pe care „porţile iadului nu o vor birui”.

Avînd această conştiinţă, să ne pregătim să răspundem la fiecare Liturghie când auzim chemarea:

„Cu teamă de Dumnezeu, cu credinţă şi cu iubire apropiaţi-vă !” ca să ieşim cu pace adevărată în mijlocul acestei lumi atît de tulburate.