Suntem datori să facem cu rînduială toate cîte ne-a poruncit Stăpînul. El a poruncit în ce loc şi prin cine să fie săvîrşite jertfele şi liturghiile, nu la întîmplare şi fără rînduială, ci la timpurile şi orele stabilite.
Clement Romanul, Epistola I Corinteni, pe la anul 95

Aşa cum Liturghia nu poate fi săvîrşită oriunde, ci doar în biserică, pe Sfînta Masă, la fel ea nu poate fi săvîrşită oricînd, ci în cursul dimineţii. Precum soarele inaugurează o nouă zi, aşa şi Liturghia inaugurează Împărăţia ce va să vină.

Primele mărturii despre cultul creştin ne arată că credincioşii se adunau în zorii duminicii (ante lucem, apud Pliniu cel Tînăr, pe la anul 100) pentru jertfa euharistică. Cu timpul s-a stabilit ca Liturghia să înceapă duminica la ceasul al III-lea, ceas ce evocă momentul Cincizecimii; el variază în funcţie de durata zilei, între ora 7:50 în iunie şi ora 9:35 în ianuarie.

Toate aceste momente corespund perioadei diurne, întrucît întîlnirea cu Hristos euharistic trebuie să se desfăşoare în lumină. Singura excepţie de la această regulă o întîlnim în noaptea Paştilor, când se slujesc pe întuneric nu una, ci două Liturghii ale Învierii, ca manifestare a biruinţei lui Hristos asupra iadului şi a morţii. Astfel, în Sâmbăta Mare, vecernia baptismală¹ este mai lungă şi Liturghia Sf. Vasile începe după căderea nopţii; iar utrenia pascală este mai scurtă şi  Liturghia Sf. Ioan se termină înaintea zorilor pentru că adevăratul Soare a ieşit  deja din mormînt.

În parohii, cel mai des întîlnite sunt cazurile a) şi b), iar situaţia d) o regăsim în Postul Mare cînd se slujeşte Liturghia Darurilor Înainte Sfinţite (la noi miercuri seara) iar în ziua Bunei Vestiri,  Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur.  Cazul c) este caracteristic mînăstirilor, unde se slujeşte zilnic. Din păcate, ele au inversat regula, slujind Liturghia pe la 6 dimineaţa (de multe ori pe întuneric, ceea ce e evident greşit) în zile de lucru şi/sau de post, şi pe la 9-10 în sărbători; în plus, cu cît este o zi mai mare, cu atît liturghia se termină mai târziu (ceea ce iarăşi este deplasat). Aceste abateri se motivează dpdv utilitar şi pastoral (ca să nu zic populist) şi contribuie la o formalizare a cultului şi la o demobilizare a creştinilor.

D. CONCLUZII    Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. (Efeseni 5, 16)

Din studiul Tipicului bisericesc rezultă cîteva legi fundamentale:

1. Calendarul creştin este un calendar solar; momentele liturgice sunt determinate de soare iar deplasarea lor din considerente umane duce la o sărăcire a slujbelor.

2. Orice sărbătoare are o întreită valoare : cosmică (prilej de întîlnire în Hristos a întregii firi create), istorică (pomenire a unor evenimente mîntuitoare şi a unor sfinţi proslăviţi de Hristos), şi eshatologică (anticipare a veşniciei când Hristos va fi totul în toate) şi se sfinţeşte prin Sfînta Liturghie.

3.Orice Liturghie  se slujeşte pe durata diurnă (cu excepţia nopţii de Paşti) şi este precedată de ajunare.

4.cu cît o sărbătoare este mai mare, cu atît mai devreme se slujeşte Liturghia şi se dezleagă ajunarea care o precede. Excepţie fac Buna Vestire, Joia Mare, Sâmbăta Mare şi Înălţarea Crucii.

¹În acest moment avea loc botezul catehumenilor, după o pregătire de cca. 3 ani.

cea mai importantă măsură a timpului creştin, ce nu era cunoscută în lumea greco-romană.
De aceea ţinem ziua a opta ca pe o zi a bucuriei, în care Iisus a înviat din morţi şi, după ce S-a arătat, S-a înălţat la cer. (Epistola lui Barnaba, 15:9,  de la începutul sec. II)
Biserica sărbătoreşte Ziua Domnului (duminica), cea dintîi a săptămânii şi totodată a 8-a, conform celor două timpuri în care trăim simultan; prin aceasta Biserica nu leapădă sâmbăta, ziua odihnei, a 7-a, care păstrează mereu un caracter festiv, ci o încununează cu ziua a 8-a, propunîndu-ne să depăşim odihna şi să gustăm slava Învierii. Pe lîngă duminică şi sâmbătă, zile euharistice, săptămâna mai este marcată de două zile ale crucii, miercurea (în calitate de mijloc) şi vinerea (ca ispăşire pentru căderea în păcat şi pentru răstignirea lui Hristos). De aceea în aceste 4 zile avem mereu adunări de închinare în biserică : începînd cu utrenia şi Liturghia duminicală, apoi psaltire, spovedanii, parastase, botezuri, cununii, vecernie.

4. ZIUA este marcată de 4 momente cheie:

Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, voi vesti şi va auzi glasul meu. (Ps. 54)
De trei ori pe zi să vă rugaţi aşa: Tatăl nostru…
(Didahia – cel mai vechi manual crestin pentru rînduială bisericească şi viaţă creştină, de pe la anul 100)

A-l lăuda pe Dumnezeu măcar de trei ori pe zi este o datorie esenţială a fiecărui creştin.  De aceea cele mai la îndemînă rugăciuni sunt cele de seară, de dimineaţă şi la mese; de aceea am introdus ceasul al VI-lea,  pentru a da mai multă importanţă mijlocului zilei (moment în care pomenim căderea strămoşilor în păcat, Buna Vestire şi Răstignirea). Cei mai rîvnitori, monahii în special, găsesc în ceaslov cele 7 laude (vezi cercul ), marcînd variate momente ale zilei, deşi din păcate în mânăstiri aceste laude se comasează seara şi dimineaţa,  în restul timpului fiind recomandată rugăciunea lăuntrică.

B. Momentul privilegiat

Iar eu întru rugăciunea mea către Tine, Doamne, am strigat la timp bine-plăcut. (Ps. 68, 15)

Observăm că:
nava bisericii este orientată spre răsărit,
anul este orientat spre Paşti,
săptămâna spre Duminică,
iar ziua spre Răsărit.

De aceea cea mai mare şi mai importantă dintre cele 7 Laude este Utrenia. În structura ei ea înglobează 3 părţi distincte:
a)    psalmodia corespunde celei de-a doua părţi a nopţii
b)    canoanele corespund zorilor; la cântarea a 9-a o mărim pe Maica Luminii
c)    iar laudele, primelor raze ale soarelui, când preotul exclamă Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă Lumina ¹.

Aceste 3 părţi se regăsesc şi în tema celor trei zile pascale:
a)   Vinerea Mare e acoperită de întuneric
b)   Sâmbăta Mare aduce zori de nădejde în iad
c)   Duminica Învierii umple totul de lumină.

Aşadar fiecare utrenie este convertire, paşte, adică fericită trecere de la moarte la viaţă.  De aceea, în sărbători după utrenie urmează Sfînta Liturghie, care ne face părtaşi la plinătatea vieţii viitoare, aşa cum după convertirea (în 3 paşi) a fiului risipitor² a urmat ospăţul bucuriei.

¹Este amuzant că, la aceste cuvinte, în multe biserici se recurge la scenariul aprinderii tuturor becurilor. În bisericile de azi, deşi ferestrele sunt mai mari ca în Evul Mediu, se foloseşte aproape permanent lumina electrică, care ne împiedică să contemplăm acţiunea liturgică, constituind o poluare fotonică, fapt evidenţiat şi de studii ştiinţifice. Lumina naturală, a candelelor, a lumînărilor şi a soarelui, oferă în schimb, asemeni postului şi privegherii, condiţii mai bune de concentrare pe esenţial, pe trăirea duhovnicească.
²Şi-a venit în sine, a pornit spre casă şi, mărturisind, a primit iertare. (cf. Luca 15)

PROLOG

De noapte mânecă¹ duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ. (Isaia 27,9)

Viaţa noastră se desfăşoară în timp şi spaţiu, coordonate esenţiale ale existenţei, pe care şi Fiul lui Dumnezeu le-a asumat întrupîndu-se. Trupul însuşi nu poate fi gîndit decît ca ocupînd un loc al spaţiului şi desfăşurîndu-se într-un interval de timp, dar reflectînd dincolo de acestea calitatea de persoană transcendentă.

Domnul Hristos şi-a trăit viaţa pămîntească într-un spaţiu şi un timp foarte limitate. A trăit doar 33 de ani şi călătoriile lui au acoperit un teritoriu nu mai mare în suprafaţă decît două judeţe de-ale noastre. Dar Trupul lui Hristos, Biserica, s-a extins pe 20 de secole şi pe toate continentele, asemeni unui uriaş stejar crescut dintr-o umilă ghindă.

Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, … şi până la marginea pământului (Fapte I, 8 )
Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Mt. XXVIII, 20)

Hristos este aşadar coextensiv spaţiului şi timpului, iar Biserica structurează aceste coordonate în vederea Împărăţiei cerurilor (adică a unui spaţiu nemărginit), care este veşnică (neexpirabilă).

În privinţa spaţiului, orice biserică este construită ca un microcosmos deschis către lumea nevăzută. Credincioşii se adună în biserici pentru a pregusta slava Celui nevăzut, iar acest lucru se înfăptuieşte prin dumnezeieştile slujbe dar şi prin mijloacele artei sacre, folosite cu mai multă sau mai puţină măiestrie. Viaţa liturgică nu se poate desfăşura decît într-un spaţiu recreat conform unei tradiţii străvechi.

În acest sens, orice biserică reflectă:
-    prin împărţirea dintre naos şi altar, modelul Templului din Ierusalim, cu Sfînta şi Sfînta Sfintelor;
-    prin bolţi şi cupole, apropierea de cer;
-    prin icoane, veşminte şi cântări, bogăţia raiului;
-    prin dispunerea altarului către Răsărit, aşteptarea zorilor unei alte vieţi.²

Multe lucuri ar fi de spus despre minunata organizare a spaţiului eclezial dar şi despre invazia kitshului şi a hidosului în locaşurile de cult ale ultimelor secole. Toate acestea formează vastul domeniu al arhitecturii sacre şi pot fi evidenţiate mai bine la nivel practic, în cadrul unor pelerinaje şi excursii.

În privinţa calendarului creştin, există nişte noţiuni de bază în general cunoscute:
-    preluarea din Vechiul Testament a sărbătorilor de bază la nivelul săptămânii (sabatul) şi anului (Paştele,  Cincizecimea ) exprimă altoirea creştinismului pe tulpina lui Israel;
-    împărţirea dintre sărbători (zile cu roşu) şi zile de lucru (majoritare) exprimă exilul vieţii acesteia;
-    împărţirea dintre zile de dulce şi zile/perioade de post predominante exprimă importanţa înfrînării;
-    momentele consacrate de rugăciune: dimineaţa, seara, la mese, exprimă importanţa unei închinări cît mai dese.

Întîlnim însă adeseori şi confuzii majore (între Sabat şi Ziua Domnului, între credinţă şi superstiţie), o privatizare a practicilor bisericeşti (posturi şi sărbători ajustate după bunul plac al fiecăruia ) şi o trăire tot mai slabă a Sfintei Liturghii.

¹ a mâneca = 1) A se scula în zorii zilei; a se trezi cu noaptea în cap. 2) A pleca dis-de-dimineață. /<lat. manicare (cf. NODEX)

² Cu privire la acest ultim punct, de notat că ne rugăm cu faţa către un loc sfînt care nu este de pe pămînt (cu deosebire de musulmani), răsăritul geografic dezvăluind Răsăritul cel de Sus, iar discul solar pe Soarele mai înainte de soare. Ochii credinţei au ştiut să vadă prezenţa lui Hristos în Creaţie şi s-o exprime simbolic spre creşterea şi îmbogăţirea noastră duhovnicească.

Înainte

Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge.

Ştim cît de adevărat este acest proverb în privinţa ocupaţiilor pămînteşti; cu atît mai mult este valabil în viaţa duhovnicească. Criza societăţii de consum constă şi în perturbarea ritmurilor biologice şi cosmice, cerînd oamenilor un activism diurn febril pe altarul producţiei nelimitate, şi oferindu-le cafea şi distracţie nocturnă. În aceste condiţii ajungem să ne consumăm timpul (şi nervii) fără a mai înţelege ceva din valoarea lui, decît sub raport financiar (Time is money). Familia devine o victimă sigură dacă soţii sunt prinşi peste 12 ore pe zi în câmpul muncii, sâmbăta este destinată cumpărăturilor iar duminica ajunge inevitabil ziua de odihnă, anticipînd coşmarul unei noi săptămâni. În acest context, rugăciunea, postul şi sărbătoarea îşi pierd înţelesul, fiind adesea percepute ca o intruziune în rezervaţia de timp liber acordată de stat. Rezervaţie în care fiecare se descarcă în felul lui de stresul zilnic acumulat.

Era un neguţător de hapuri perfecţionate, care potolesc setea. Înghiţi câte unul pe săptămână şi nu mai simţi nevoia să bei. - Pentru ce le vinzi? zise micul prinţ. - Aduc o mare economie de timp – zise neguţătorul. Experţii au făcut un calcul. Economiseşti 53 de minute pe săptămână. - Şi ce poţi face cu aceste 53 de minute? - Face fiecare ce vrea … “Eu – îşi spuse micul prinţ – dacă aş avea de irosit 53 de minute, aş porni in linişte spre o fântână …

(Saint Exupery, Micul prinţ)

Dacă reuşim să ne impunem un stil de viaţă sănătos, un echilibru între viaţa de familie, activitate şi odihnă, vom avea numai de câştigat. Dar..căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte  se vor adăuga vouă. (Mt VI,33)

Mai întîi înseamnă să le începi pe toate cu rugăciune: ziua şi noaptea, lucrul şi masa, călătoria şi relaţiile. Prima zi a săptămânii este închinată lui Dumnezeu. În această zi petrecem primele ore ale dimineţii în biserică. De Praznicele Împărăteşti aducem ca jertfă Domnului 2-3 ore din somnul nostru pentru a fi prezenţi la privegherea de seară, la utrenia ce începe înainte de ivirea zorilor şi la Liturghia de la Răsărit. Da, nevoinţa nu este prea la îndemînă (de aceea se şi numeşte aşa), dar, după cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, face posibilă stăpînirea patimilor cărnii. A jertfi pentru Domnul o parte din somnul tău înseamnă să participi la victoria lui Hristos asupra morţii. Pe această cale a ascezei vom gusta din bunătăţile sfinţilor şi vom trăi cu nădejdea Împărăţiei şi cu bucuria întîlnirii cu Hristos, Soarele cel neapus, Cel ce va să vină dar este deja în mijlocul nostru !

1. ANUL este marcat de stihii şi  anotimpuri, iar începuturile acestora sunt marcate de marile praznice împărăteşti: Aşa cum grădina raiului era udată de 4 rîuri, în cercul anului bisericesc (Biserica fiind rai pămîntesc), aceste patru sărbători formează o cruce, iar în cele 4 intervalele dintre ele se citesc cele 4 Evanghelii. Anul Nou începe în noaptea Paştelui¹, cu împărţirea luminii şi vestea învierii lui Hristos. Ziua de 1 septembrie era doar începutul anului civil în Imperiul Roman de Răsărit, aşa cum 1 ianuarie este, începînd din secolul VI, începutul anului civil în Apus. Jumătatea anului o marchează Ziua Crucii².  Participînd la aceste sărbători, creştinii trăiesc în două timpuri: cel civil, fix, perfect măsurabil, şi cel liturgic, mobil, deschis spre veşnicie. Această deschidere se exprimă cu intensitate maximă în noaptea Paştilor, Revelionul creştinilor. 2. LUNILE anului, unităţi de măsură ale calendarului selenar³ , nu au o semnificaţie deosebită în calendarul creştin, bazat pe mişcarea soarelui. Există însă  seria Praznicelor Împărăteşti (închinate Mîntuitorului şi Maicii Sale, avînd o durată de 2 pîna la 9 zile, vezi Odovania în calendar) care se suprapun parţial peste curgerea lunilor, fiind totodată grupate în jurul celor 4 poli ai anului menţionaţi.

¹Paştele nu are o dată fixă, ba mai mult, fiecare duminică şi chiar fiecare sărbătoare este un Paşte (ceea ce generează confuzie birocraţilor care ne programează viaţa), aşa cum Hristos cel înviat nu mai poate fi fixat în spaţiul şi timpul acestui veac (asta motivîndu-i pe mulţi pentru agnosticism şi necredinţă). ² De asemenea Crucea marchează jumătatea Postului Mare – în duminica a 3-a, jumătatea săptămânii – miercurea, şi jumătatea zilei – la ceasul al VI-lea. ³ Calendarul selenar, alcătuit după fazele Lunii, este specific evreilor şi mai ales musulmanilor.

Marcu II, 18-20

Vedem din acest fragment că Domnul Hristos aboleşte temporar un vechi obicei religios, ce se regăsea în toate tradiţiile religioase ale lumii. Sf. Vasile spune că şi înaintea căderii oamenii au primit porunca postirii, iar căderea a fost chiar o încălcare a postirii. De aceea, călătoria noastră către Raiul pierdut presupune reluarea postului cu mai mare atenţie.

Ce înseamnă a posti ? cf. OrthodoxWiki: o practică de abţinere de la anumite mâncăruri, în anumite zile ale săptămânii (miercurea şi vinerea) sau pe perioade mai lungi stabilite de Biserică. Desigur, cu toţii ştim că postirea nu se reduce la registrul alimentar.

Nu limita însă virtutea postirii doar la dietă. Adevărata postire nu este doar reţinerea de la anumite mâncăruri, ci şi înstrăinarea de patimi şi păcate; înseamnă să nu nedreptăţeşti pe nimeni, să-l ierţi pe aproapele tău pentru tristeţea pe care ţi-a provocat-o, pentru răul pe care ţi l-a făcut, pentru banii pe care ţi-i datorează. Altfel, cu toate că nu mănânci carne, te hrăneşti cu însuţi fratele tău. (Sf. Vasile cel Mare – Despre postire)

Fiecare creştin este dator ca mai ales în posturi să-şi îndrepte viaţa şi să părăsească patimile, spre a dobîndi mîntuirea. Totuşi, deşi înfrînarea trupească din post nu este cea mai importantă, ea nu poate nicidecum să lipsească. Stăpînirea trupului face posibilă temperarea sufletului, şi amîndouă pregătesc primirea Duhului, adevăratul scop al vieţii creştine. De aceea, voi aborda în acest studiu postul sub aspect alimentar, ca verigă primordială a unei vieţi plăcute lui Dumnezeu.

Unul din marii stîlpi ai monahismului, Sf. Ioan Casian, situează lăcomia pîntecelui ca început al scării celor opt duhuri ale răutăţii. Iată lista lor:

1. LĂCOMIA PÎNTECELUI
2. CURVIA
3. IUBIREA DE ARGINŢI
4. MÎNIA
5. TRISTEŢEA
6. LENEA
7. SLAVA DEŞARTĂ
8. TRUFIA

Adam a căzut prin mâncarea oprită, şi abia după aceea le-a cunoscut pe celelalte 7. Domnul Hristos a fost ispitit de diavol mai întîi prin lăcomia pîntecelui. Plecînd de la o necesitate naturală, această lăcomie nu este un rău în sine, dar este un rău pentru că dă naştere curviei, dacă este lăsată fără frîu. Diavolul începe ispitirea prin inflaţia nevoii fundamentale a omului de a mânca şi a bea. În lista de patimi a Sf. Ioan Casian, lăcomia pîntecelui este cea mai mică,  dar necontrolată dă putere celorlalte, care sunt din ce în ce mai nocive pentru om.

Apoi sfîntul face o paralelă uimitoare între lupta duhovnicească şi lupta israeliţilor conduşi de Moise pentru libertate şi pentru Ţara Făgăduinţei. În peregrinarea lor prin pustiu, evreii aveau în faţă Canaanul ocupat de 7 neamuri fioroase, iar în spate Egiptul, cel mai mare imperiu al lumii, care îi ţinuse în robie multe veacuri. Pentru a se aşeza în Ţara Făgăduinţei, ei trebuie să înfrunte, să învingă şi să nimicească cele 7 neamuri Canaanite. Dar Dumnezeu nu le-a poruncit să învingă şi să nimicească Egiptul, ci doar să fugă din el. Sf. Ioan Casian identifică Egiptul cu lăcomia pîntecelui, iar neamurile Canaanite cu celelalte 7 patimi. Lăcomia pîntecelui nu poate fi distrusă, pentru că este o nevoie naturală, dar celelalte 7 sunt diabolice şi trebuie bine stăpînite şi chiar nimicite. Cum ? Prin post şi rugăciune. Atîta timp cît suntem robi ai Egiptului, adică ai pîntecelui,nici nu putem vorbi de viaţă duhovnicească. Ea începe doar după ce am ieşit din această robie, dar pe măsură ce străbatem pustiul Sinaiului tentaţia de a ne întoarce în Egipt revine periodic cu intensitate.

Revenind la spusele lui Iisus, ce înseamnă a posti ? cel mai bine ne poate răspunde Cel ce a făcut şi apoi a învăţat:

Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Matei IV,1-4

Este vorba de o postire deplină, care se numeşte ajunare. Domnul Hristos a răbdat 40 de zile de foame şi sete în firea lui pămîntească, asemeni lui Moise şi Ilie. Pare enorm ca durată, dar după Hristos şi alţi sfinţi au săvîrşit astfel de ajunări (Sf. Simeon Stîlpnicul şi, mai recent, Sf. Nicolae Velimirovici) iar medicina confirmă această posibilitate. Pe de altă parte, este puţin pe lîngă ajunările unor călugări budişti, dar nu la astfel de performanţe ne cheamă Biserica.

Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile

Sf. Apostoli au stabilit miercurea (ziua trădării lui Iuda) şi vinerea (ziua Pătimirii) ca zile de post pentru primele veacuri. În aceste zile, urmând exempul bun al fariseilor (care posteau şi ei 2 zile pe săptămînă), creştinii aşteptau pînă la ceasul al IX lea pentru a lua apoi singura gustare a acelei zile, constînd din pâine şi apă. Ceasul al IX s-a stabilit ca moment de dezlegare a ajunării pentru 2 motive: era ora la care romanii luau cena, cea mai importantă masă a zilei (şi a te sustrage de la ea era un motiv de demascare) şi era de asemeni ora morţii lui Hristos (Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul cu patimile şi cu poftele Gal. V, 24).

Postul Paştelui dura doar 1 săptămână în sec.III, dar a fost prelungit cu încă 6 săptămâni (în cinstea celor 40 de zile ţinute de Hristos) începînd din sec. IV, întrucît persecuţiile încetaseră iar păgânii dornici de încreştinare aveau nevoie de o testare serioasă în vederea Botezului, dar şi după aceea. Deşi în forma finală Postul cuprindea 7 săptămâni, s-a păstrat regula de  mânca o dată pe zi, dar la pâine şi apă s-au adăugat fructe şi legume crude. În Miercurile şi Vinerile Postului vremea dezlegării ajunului se  prelungea pînă la Vecernie, când mulţi se împărtăşeau cu Darurile mai înainte sfinţite. Sf. Liturghie se făcea doar Sâmbătă şi Duminică dimineaţă, ajunarea fiind astfel mult scurtată, iar creştinii mâncau la prânz şi seara, cu dezlegare la untdelemn şi vin.

Trebuie precizat că aceste reguli au rămas valabile de atunci pînă azi, şi abia în ultimele două secole atît monahii, cât şi mirenii au început să le îndulcească prin generalizarea regimului din sâmbete şi duminici la majoritatea zilelor. Stricteţea s-a păstrat doar în miercuri şi vineri, şi în prima şi ultima săptămână. Apoi, după cum s-a renunţat la ajunare păstrînd doar mâncarea de post, mulţi au renunţat şi la post, reducîndu-l la prima şi ultima săptămână. Prevăzînd această evoluţie,  sfîntul Asterie al Amasei scria în sec. IV:

“Nu falsifica postul ca să nu păţeşti ce păţesc cârciumarii. Dacă ei sunt pedepsiţi pentru că pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu care falsifici asprimea postului prin mâncări de post pregătite cu multă grijă şi artă?

„Dacă vreunul dintre cei ce practică asceza, fără nevoie trupească, ar dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi care se păzesc de Biserică, având acela şi  mintea întreagă, să fie anatema“.

Canonul 19 al Sinodului Gangra

Celelalte posturi ale anului bisericesc au apărut mai târziu, din nevoia unei periodicităţi a ascezei şi a pocăinţei, ca nişte redute de apărare a identităţii creştine împotriva secularizării crescînde de-a lungul veacurilor. Despre Postul Crăciunului avem mărturii sporadice începînd din sec. V, şi abia în sec. XII s-a stabilit în forma actuală (15 noiembrie-24 decembrie), dimpreună cu Postul Adormirii  Maicii Domnului (sau al Sfintei Cruci – 1-14 august) şi cu Postul Sf. Apostoli (sau al Rusaliilor, începînd la o săptămână după acestea şi mergînd pînă pe 28 iunie). Aceste 3 posturi sunt numite mici faţă de cel Mare, datorită duratei mai scurte şi a dezlegărilor mai dese, inclusiv la peşte.

După cum spune părintele Makarios Simonopetritul în magistrala carte Triodul explicat, regulile postului sunt un cadru general al vieţii ascetice de la care pornind fiecare îşi va putea găsi propriul său ritm de înaintare duhovnicească. Nu trebuie să ajungem sub tirania literei acestor reguli, ci să ne menţinem pe o cale a asceţilor, adică într-un antrenament zilnic de cultivare a valorilor Duhului.

La final propun o schemă de respectare a Postului:

1. zilele de post nu încep cu mâncare de post, ci cu rugăciune şi ajunare
2. a posti înseamnă nu doar a reduce calitatea meselor, ci şi numărul lor.
3. postul nu trebuie să devină o violenţă asupra corpului, dar nici un regim îmbelşugat şi lipsit de exigenţe.
4. pentru a posti ca la carte, avem nevoie de voinţă şi antrenare constantă, de aceea este important să avem o disciplină a mesei în orice zi a anului şi de o gradare a efortului în perioadele mari de post.
5. cele mai aspre zile de post sunt:

-         cele din Săptămâna Patimilor (cu denii), culminând cu Vinerea şi Sâmbăta Mare;

-         cele din prima săptămână a Postului Mare (cu Pavecerniţa Mare);

-         miercurile (cu Vecernia Împărtăşirii) şi vinerile din perioadele de post;

-         zile cu Priveghere * :

Ajunul Naşterii          (24 dec.),

al Botezului Domnului (5 ian.),

al Sf. Petru şi Pavel    (28 iun.),

al Schimbării la Faţă   (5 aug.),

al Adormirii M.D.  (14 aug.);

-         Sărbători * :

Bunavestire (25 mar.)

Ziua Crucii  (14 sep.)

Tăierea capului sf. Ioan Botezătorul (29 aug.)

* atunci când nu se suprapun zilelor de sâmbătă sau duminică

În aceste zile se cade să ajunăm pînă seara, luînd o masă cît mai uşoară (pâine şi verdeţuri) în jurul orei 17, ca apoi să participăm la slujbă. În zilele cu priveghere se împarte la sfîrşit pâine cu vin, binecuvîntate, după care nu se mai mănîncă nimic pînă la Liturghia Praznicului. În zilele cu Liturghie seara ( miercurile din săptămânile 2-6, Sfinţii 40 Mucenici, Bunavestire, Joia Mare) este de dorit organizarea de gustări sau agape, binevenite pentru a marca  întîlnirea Învăţătorului cu ucenicii Săi.

6. în celelalte zile de post se mănîncă de 2 ori pe zi, la prânz şi seara, legume gătite; se poate bea şi un pahar de vin. Bine ar fi să ţinem cu asprime toate vinerile de peste an (cu excepţia celor cu sărbători sau cu harţi), pentru a ne obişnui cu ajunarea şi, de ce nu, pentru o purificare frecventă a organismului şi prevenirea bolilor societăţii de consum.
7. Micul dejun, ridicat de medicina contemporană la rangul de cea mai importantă masă a zilei, este un obicei alimentar destul de recent. Multe secole doar cei ce aveau de făcut eforturi fizice susţinute luau o gustare la începutul zilei.
8. Conform hotărîrilor Sf. Sinod, sunt scutiţi complet de post doar copii sub vârsta de 7 ani. Copii între 7 şi 12 ani, bătrânii peste 70 ani, femeile însărcinate şi lăuze precum şi cei bolnavi (de afecţiuni incompatibile cu postul) trebuie să ţină zilele de miercuri şi vineri de peste an, precum şi prima şi ultima săptămână a perioadelor de post, iar în celelate zile de post să se abţină de la carne. Oricine se află într-una din aceste categorii va cere scutirea parţială de post de la duhovnic şi va ţine cont de faptul că nimeni nu este scutit de postul sufletesc.
9. Pe durata postului soţii sunt datori să se abţină de la relaţii intime, după cuvîntul Apostolului:  Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, ICor.VII,5
10. Pentru a ne simplifica viaţa şi a câştiga roadele Duhului, vom evita în posturi şi alte lucruri: privitul fără rost la televizor, discuţiile inutile, petrecerile şi distracţiile de tot felul.

Toate acestea par nespus de aspre celor care, animaţi de un oarecare sentiment religios, consideră că preocupările pur spirituale sunt mult mai importante decît aceste restricţii medievale. Pe de altă parte, nicicând nu au fost mai căutate dietele şi regimurile, terapiile naturiste şi teoriile alimentare de tot felul, adevăratul post al Bisericii fiind ignorat şi în duhul lui, dar şi în practica lui care a asigurat sănătatea a sute de generaţii de credincioşi. Să ne amintim însă că Adam a pierdut raiul “doar” din pricina neînfrînării la mâncare iar Domnul a spus: Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept. (Luca XVI, 10). Postul este mai întîi de toate un act de credinţă.

În Biserică, postul şi rugăciunea ne orientează nu spre performanţe ascetice sau spre uciderea trupului, ci spre “adevărata mâncare şi băutură.”(Ioan VI,55) Astfel întăriţi, vom putea străbate pustiul lepădării de felul lumesc de vieţuire, vom avea biruinţă în lupta cu patimile cele pierzătoare şi vom dobîndi dreptul de şedere în Ţara Făgăduinţei, spre care ne conduce acum nu Moise, ci cel care a zis:

Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Mt. XXVIII, 20)

cforms contact form by delicious:days